denumire, dată de F. Jacob și S. Brenner (1963), ce indică orice element genetic (cromozom bacterian sau viral și plasmidă) care, în replicarea ADN, se comportă ca o unitate autonomă, autoreglată. Repliconul posedă o secvență de nucleotizi (o genă) ce controlează replicarea sa, numită replicator. Substanța difuzibilă a genei ce controlează replicarea ADN a fost numită inițiator (care interacționează specific cu replicatorul). Din această interacțiune rezultă inițierea unui nou ciclu de replicare la poziții specifice, numite originea replicării (obișnuit, câte una pe genomul bacteriilor, virușilor și plasmidelor, și mai multe în genomul eucariotelor). Fragmentele de ADN nu sunt repliconi. Unele molecule de ADN chiar dacă conțin o origine de replicare pot să nu funcționeze într-o celulă gazdă străină. Pentru a se replica asemenea molecule de ADN sunt atașate de un replicon convenabil, cum sunt plasmidele și bacteriofagii, cunoscute sub denumirea de vectori — sau vehicule de clonare. V. CROMOZOM ARTIFICIAL.