Aristotel

Aristotel (382 - 322 î.e.n.), marele filosof grec al antichităţii, s-a născut în Tracia, într-o familie de medici. Tatăl său Nikomachos a fost medic la curtea regelui Macedoniei.

La vârsta de 17 ani, Aristotel se stabileşte în Atena, unul din cele mai mari centre culturale ale vremii. Aici, timp de aproape 20 de ani, îl are ca profesor pe cunoscutul filosof Platon, cel care organizează şi conduce renumita şcoală elenă, Academia Platonică, care a format numeroase generaţii de filosofi şi naturalişti antici. 

Începând din anul 343 î.e.n., el întemeiază la Atena o şcoală filosofică, şcoală care va purta marca gândirii şi personalităţii sale. 

Aristotel este considerat, după cum îl caracterizează şi Engels, „cea mai universală minte“ dintre filosofii Greciei antice. 

S-a preocupat de numeroase domenii, publicând lucrări de filosofie, logică, psihologie, istorie, etică şi biologie. 

Din punct de vedere filosofic, Aristotel, deşi nu a urmat linia idealistă a profesorului său Platon, nu a devenit un materialist consecvent, oscilând permanent între materialism şi idealism, fapt observat în toate operele sale, inclusiv în cele biologice. Aristotel recunoaşte existenţa obiectivă a materiei şi eternitatea mişcării şi înţelege mişcarea nu ca o schimbare haotică, ci ca o mişcare orientată. 

Concepţia filosofică a lui Aristotel a dus în biologia antică la apariţia concepţiei animiste, a cărei teză susţine că sufletul este cauza vieţii şi dezvoltării organismelor vii. 

Aristotel a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor biologice, fiind deschizător de drumuri în embriologie, anatomie şi zoologie. Se pare că a făcut şi cercetări de botanică, chiar în propria sa grădină, dar acestea nu s-au transmis până la noi. 

Este considerat fondatorul acestor științe în antichitate, deoarece, folosind permanent metoda observaţiei şi a comparaţiei, el a reuşit să prezinte un bogat material faptic, contribuind la obţinerea unor generalizări însemnate, a unor idei şi principii geniale care au constituit baza cercetărilor ulterioare.

Dintre lucrările sale importante de biologie se cunosc următoarele: 

- „De generatione animalium“ (Dezvoltarea animalelor);

- „De partibus animalium” (Părţile animalelor);

- „Historia animalium“ (Istoria animală).

În lucrarea „De generatione animalium”, prezintă rezultatele cercetării privind dezvoltarea embrionară a animalelor. Experienţele le-a efectuat pe oul de găină, pe care l-a analizat şi observat cu mare atenţie. Pe baza observaţiilor sale, Aristotel arată că diferitele organe ale puiului nu se găsesc preformate în ou, ci se formează treptat. În lucrarea sa el redă aceasta în felul următor: „Dacă iei ouă de sub cloşcă, începând din a doua zi de clocit până în momentul când iese puiul, şi le spargi, se poate vedea tot ce descriu eu, până la posibilitatea de a compara pasărea cu omul“.

În urma acestor experienţe şi observaţii, Aristotel arată că diferitele organe ale puiului nu apar în acelaşi timp, ci succesiv: „…părţile nu apar toate în acelaşi timp, este clar şi pentru simţuri, deoarece este evident că unele părţi deja există, iar altele încă lipsesc; este de asemenea clar că dacă ele nu se văd, nu este din cauză că ar avea dimensiuni prea mici; doar plămânul, fiind de dimensiuni mai mari decât inima, apare la începutul dezvoltării lui din inimă”.

Aristotel arată că embrionul începe să se formeze numai după unirea secreţiei femelei cu sămânţa masculului, care dau noua fiinţă. 

În dezvoltarea ei capătă mai întâi suflet nutritiv, comun plantelor şi animalelor, apoi suflet senzitiv, caracteristic animalelor şi suflet raţional propriu fiinţei umane.

În urma constatării apariţiei treptate şi succesive a organelor, în cursul procesului de embriogeneză, Aristotel formulează teoria epigenetică în embriologie, teorie care a fost fundamentată ştiinţific abia în secolul al XVIII-lea de către Wolff. Prin această teorie, el dă o lovitură puternică teoriei preformismului şi pangenezei (Pangezeză: gr. pan = totul; genesis = naştere – teorie care explică mecanismul eredității prin existenţa de mici particule (germeni) provenite din celulele intregului organism).

În lucrarea „De partibus animalium“, Aristotel pune bazele anatomiei comparate, începând de la corpul omenesc şi până la cele mai inferioare animale. Această idee a lui a jucat un rol însemnat în dezvoltarea zoologiei. 

El este preocupat şi de viaţa animalelor, de obiceiurile, instinctele şi organizarea lor internă. Descrie, pentru prima dată, o serie întreagă de organe, ca: vezica urinară la broasca ţestoasă, oviductul la stridii, explică rolul hectocotilului la cefalopode, semnalează existenţa rechinilor şi a şerpilor vivipari, afirmă că trântorii iau naştere din ouăle nefecundate, descrie ochii rudimentari ai cârtiţei, pleoapa a treia ia păsări şi explică simţul auzului la peşti şi mamifere. 

Fiind un bun observator, el constată existenţa corelaţiei dintre organe, arătând existenţa analogiei şi omologiei organelor. Necunoscând legăturile filogenetice între diferite grupe de animale, el a făcut unele greşeli în omologarea organelor; astfel, el omologa cleştele racului cu mâna omului, deşi din punct de vedere anatomic reprezintă o greşeală, dar din punct de vedere biologic şi fiziologic această legătură stabileşte o unitate în cadrul lumii animale. 

Studiind anatomia animalelor şi efectuând numeroase observații asupra dezvoltării embrionare la unele dintre ele, Aristotel a făcut prima încercare de clasificare a regnului animal. Ea este redată în lucrarea sistematică, intitulată: „Historia animalium”, unde autorul descrie peste 500 de specii de animale.

Clasificarea lui este reprezentată printr-o scară care începe cu formele cele mai simple şi se termină cu cele mai complex organizate. 

Aceasta dovedeşte că el a sesizat deosebirea între animalele mai puţin evoluate şi cele mai evoluate. În partea superioară a acestei scări el aşază patrupedele care au păr şi nasc pui vii, adică mamiferele, între care este inclus şi omul. 

Animale cu sânge: 

1. Om şi patrupede vivipare
2. Păsări
3. Patrupede ovipare
4. Cetacee
5. Peşiti 

Animale fără sânge: 

1. Moluşte
2. Malacostracei (crustacei superiori)
3. Testacee sau ostracodermi (gasteropode, lamelibranhiate, echinide, Balanus şi tunicieri)
4. Etoma ( animale cu corp segmentat, insecte, arahnide, miriapode ş viermi)
5. Reliquia (holoturi, stele de mare, spongieri, unele celenterate) 

Criteriile importante care l-au condus pe autor la această clasificare sunt: structura internă a animalelor, modul lor de înmulţire, numărul de picioare, segmentarea corpului, scheletul extern, sângele etc. 

Aristotel a reuşit ca, în linii mari, să întocmească o clasificare apropiată cu cea actuală, cel puţin, în grupul vertebratelor, stabilind ordinea evolutivă a animalelor. Această concluzie foarte importantă a perfecţionării treptate a organizării lumii vii reprezintă de fapt o primă schiţare a ideii de evoluţie. 

Încercând să dea o explicaţie originii vieţii, admite teoria generaţiei spontane. El susţine că plantele apar spontan, direct din pământ. Viermii, larvele albinelor, ale viespilor, precum şi alte numeroase insecte iau naştere din rouă, nămol, lemne uscate, păr etc. 

Apariţia spontană a acestor grupe de vieţuitoare este explicată de către Aristotel, prin contopirea formei (principiul activ), cu materia (principiul pasiv). 

Din cercetările sale, Aristotel a tras o serie de concluzii de ordin general, materialiste. Astfel, ei a sesizat unitatea lumii vii şi s-a apropiat foarte mult de ideea evoluţiei vieţuitoarelor, schiţând un tablou general al evoluţiei. Aristotel a recunoscut că între organele unui organism există o strânsă corelaţie. El a considerat, în chip ştiinţific, că organele embrionului nu apar toate în acelaşi timp, ci intr-o anumită ordine, dintr-un material nediferenţiat iniţial. În acest fel, susţinând că organele nu sunt preformate în embrion, ci se dezvoltă treptat, Aristotel a fost şi el adeptul după care unele fiinţe provin din materia nevie (teoria generaţiei spontane). 

Dar în afară de aceste contribuţii pozitive la dezvoltarea ştiinţelor naturii, concepţiile lui Aristotel au o serie de părţi negative. 

Cu toate că admitea existenţa reală şi obiectivă a materiei şi cu toate că susţinea că materia este înzestrată cu proprietatea de mişcare eternă, el considera că la baza procesului de dezvoltare a oricărui fenomen din natură se găseşte un factor de ordin nematerial (entelehie). 

În concluzie trebuie reţinut că Aristotel reprezintă figura marcantă a antichităţii, ale cărei concepţii au fost inconsecvente şovăind între materialism şi idealism, ocupându-se îndeaproape de ştiinţele naturii. El a fost fondatorul anatomiei comparate şi al sistematicii, descriind, comparând şi sistematizând animalele cunoscute pe vremea sa.

Prev Next Emil Pop, (1897—1974) întemeietorul palinologiei româneşti. Marele savant român s-a născut la 13 aprilie 1897 la Alba Iulia unde urmează şcoala primară. Studiile liceale le termină la Braşov în 1915. În anul 1... Read more

Tweet