Nivelul de organizare celular reprezintă structura cea mai simplă de organizare a lumii vii și de aceea forma cea mai generală.

I. Diculescu (1978)

Există 2328 rezultate în dicționar. ,
Caută în dicționar
Termenul începe cu Conține Căutare exactă Căutare aproximativă
Toate A B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T U V W X Y Z
Termen Definiție
IMUNITATEA ORGANISMULUI UMAN

apărarea organismului uman contra agenților patogeni, antigenilor, se realizează principial, prin două sisteme: imunitate umorală și imunitate celulară, controlate de un grup de gene particulare situate în cromozomul nr. 6; în funcție de alelele prezente fiecare individ posedă o anumită variabilitate imunologică, o capacitate diferită de a rezista la agenții infecțioși. 1. Imunitatea umorală se bazează pe existența în organism a unor substanțe organice, care circulă în umorile corpului: sânge și limfă; ele sunt de două feluri: a) factori umorali specifici, reprezentați în principal de anticorpii circulanți. Un anticorp este o proteină specializată, secretată de o populație de celule limfoide, capabilă să se combine chimic cu un antigen specific care a stimulat producerea sa. Toți anticorpii aparțin familiei proteice a gammaglobulinelor, denumite imunoglobuline — Ig; dintre Ig, cele numite IgG și IgM, furnizează cel mai mare contingent de factori umorali specifici. Rolul acestora este triplu: —identifică antigenul față de care ei sunt specifici; — activează factorii umorali nespecifici; — au o acțiune de neutralizare directă asupra toxinelor bacteriene și unele componente virale; b) factori umorali nespecifici, reprezentați în principal de 11 proteine din plasma sanguină cunoscute sub numele de „complement”. Acest complement nu are o acțiune specifică asupra unuia sau altui antigen, dar el se pune în gardă de fiecare dată când un anticorp a identificat un antigen: compușii complementului atacă doar antigenii care sunt acroșați deja de anticorpi pentru siturile reactive ale acestora, deoarece anticorpul fixează complementul pe antigen. Complementul este un veritabil agent de luptă contra unui invadator, fiecare proteină ce-l compune jucând un rol bine determinat: ciclul de reacție se declanșează prin fixarea primei proteine pe anticorp, în formă de caracatiță cu șase tentacule, și se termină cu intervenția ultimei proteine, se formează astfel un cerc pe anvelopa externă a invadatorului și prin combinarea cu elementele acestei anvelope, ele (proteinele complementului) reușesc să-l străpungă, să-l ciuruiască și, în final, să-i cauzeze moartea. 2. Imunitatea celulară este asigurată „de celule”, de unde își trage denumirea. Aceste celule numite „efectoare” sau „regulatoare” sunt răspândite în toate organele și țesuturile, dar majoritatea circulă prin sânge. Așa este cazul neutrofilelor și macrofagelor a căror funcție principală este fagocitoza, prin ingestia și digestia corpurilor străine; un alt tip de celule, eozinofilele, cu rol fagocitar, sunt implicate mai ales în eliminarea paraziților. Dar, celulele defensive cele mai numeroase sunt limfocitele, mici celule albe produse în măduva osoasă și prezente în sânge, limfă și țesuturile limfoide (ganglioni limfatici, timus, splină ș.a.; limfocitele se divid în două mari categorii: limfocite T și limfocite B). Alături de sistemele imunitare menționate (umoral și celular), organismul uman posedă încă două sisteme: un sistem imunitar particular și bolile imunitare. 3. Sistemul imunitar particular este reprezentat de antigenii din sistemul HLA (engl. Human Leucocyte Antigen) (v. HLA), deoarece acești antigeni au fost descoperiți prima dată pe suprafața leucocitelor; antigeni există însă pe suprafața tuturor celulelor (cu excepția hematiilor care sunt lipsite de nucleu), identici prin ansamblul celulelor unui individ, dar variabile de la un individ la altul (genele sistemului HLA sunt localizate tot în cromozomul nr. 6). Acești antigeni se mai numesc și de histocompatibilate (compatibilitatea țesuturilor), deoarece el determină priza sau respingerea unei grefe. Localizarea în cromozomul nr. 6 uman a genelor sistemului HLA, cât și a genelor sistemului imunitar celular, presupune o reglare a acțiunii acestor gene, în amplificarea sau deprimarea răspunsului imunitar. Astfel, acest fragment al cromozomului 6, care conține cel mult o miime din genele omului, pare să aibă vocația de a prezerva integritatea individuală, de a codifica substanțele prin care toate celulele unui organism se recunosc între ele și recunosc alte celule ca străine. 4. Bolile imunitare apar datorită deficiențelor sau unei funcționări anormale a sistemului imunitar; deficiențele și anomaliile imunitare pot avea o origine genetică când se manifestă mai ales la copii, sau pot fi dobândite sau provocate (de ex. de diferite substanțe). Între bolile imunitare se includ bolile autoimune, îmbătrânirea care este acompaniată de reducerea imunității, implică mai ales limfocite T, a căror disfuncție stă la originea susceptibilității crescute la boli a persoanelor vârstnice (declinul imunitar poate fi și prima cauză a senescenței).