Bacteriile constituie, ca să spunem așa, un minimum vital… Ele se instalează în mod deliberat la una din frontierele lumii vii, la limita cu neanimatul. 
Paracelsus
Paracelsus (1493—1541) întemeietorul medicinii experimentale.
Paracelsus, pe numele adevărat Theophrastus Bombastus von Hohenhein s-a născut la Basel. Contemporan cu Luther, din a cărui fire dârză şi fanatică avea şi el ceva, Theophrastus Bombastus von Hohenheim nu era medic cu diplomă, ceea ce nu l-a împiedicat însă să fie „întemeietorul medicinii moderne”.
Tatăl lui Paracelsus a fost, la început, învăţător, apoi medic, iar mama lui, infirmieră de spital. De la ei a moştenit dragostea pentru secretele organismului viu, grija pentru om şi trupul său. Fire contradictorie, puternic dotată, Paracelsus n-a fost numai victima adversarilor săi, ci şi a propriilor sale calităţi şi defecte.
|
Era violent până la faptă, când trebuia să apere o teză de al cărui adevăr era convins. Se spune că într-o discuţie avută cu rectorul Universităţii din Basel, medic el însuşi, care susţinea, împotriva lui Paracelsus, că singurele medicamente eficace sunt cele fabricate de alchimişti în laboratoarele lor magice, Paracelsus, înfuriat peste măsură, i-a tras interlocutorului său două palme atât de răsunătoare, încât, doi ani mai târziu, rectorul le mai auzea în urechi. Ca să scape de ecoul lor neplăcut, rectorul s-a aliat cu însuşi episcopul, împotriva lui Paracelsus. |
În anii când Paracelsus şi-a început drumul spinos, medicina era stăpânită încă de concepţiile şcolii lui Galen, care atribuia bolile putrefacţiei şi dezagregării umorilor, adică a sucurilor din organismul omenesc. Medicii vindecau sau, mai bine zis, încercau să-i vindece pe bolnavi după formulele scrise în cărţi socotite fără greş, fără să ţină cont de experienţa bazată pe observaţia faptelor reale.
Paracelsus se ridică împotriva acestei concepţii retrograde şi neştiinţifice şi declară că medicina este o ştiinţă bazată pe experiment şi observaţie, că numai studiul îndelungat al substanţelor naturale cât şi sintezele chimice pot duce la elaborarea unor tehnici pentru obţinerea unor substanţe terapeutice, pe baze ştiinţifice. El pune astfel în locul misticei metode galeniene, experienţa.
Cu patru secole înaintea lui Mecinikov şi a medicilor moderni, el afirmă că bolnavul se poate vindeca prin mobilizarea forţelor de apărare ale organismului, mobilizare care poate fi „interioară” şi „exterioară”. Cea „interioară” se datorează resurselor intrinseci oricărui organism viu. Rolul medicului este de a contribui prin mijloace „exterioare” la sporirea acestei mobilizări interioare, şi anume, prin administrarea de substanţe care fortifică organismul şi alungă boala din trup.
Rostul chimiei, afirmă el, nu este fabricarea aurului şi căutarea pietrei filosofale, (să nu uităm că ne aflăm în plină „perioadă a alchimiei"), ci crearea mijloacelor de vindecare a oamenilor suferinzi.
Primul pas spre chimioterapia modernă a fost, astfel, făcut.
Aceasta este revoluţia pe care Paracelsus a iscat-o acum aproape patru sute cincizeci de ani în lumea medicală, tributară încă învăţăturilor şi conceptelor lui Avicenna (Ibn-Sina) şi Galen. Ideile sale inovatoare aveau să-l coste catedra universitară, aruncându-l pe drumurile Europei, care l-au purtat, după alungarea din Basel, încă treisprezece ani, peste întreg continentul. Avem date care ne dovedesc trecerea lui chiar prin Reghin.
Intre anii 1521 şi 1524, dealtfel, chiar Paracelsus pomeneşte de drumurile sale făcute în Transilvania. Un autor de mai târziu, H. Herbert, afirmă că figura marelui savant mai trăieşte încă în amintirea populaţiei din Reghin, ca a unui doctor minune „încuscrit cu diavolul”!
Poveştile acestea, care s-au născut în Transilvania, afirmă Fr. Miiller în cartea sa „Legendele ardelene” circulă şi în Cehoslovacia, fiind puse pe socoteala aceluiaşi Paracelsus.
Mai departe, Paracelsus mărturiseşte că în afară de Transilvania a fost în Valahia, unde „am căutat şi cercetat, fără să obosesc, tainele artei medicale nu numai de la doctori, dar şi de la băieţi, femei bătrâne, doctori învăţaţi, bărbieri, magicieni, ba până şi de la alchimiştii din mănăstiri”.
Este interesant de menţionat că Paracelsus nu s-a ocupat numai de arta vindecării, ci a cercetat amănunţit bogăţiile naturale, flora ţărilor şi băile termale şi minerale. În Transilvania a venit de dragul doctorului Mayer David, fost discipol al său şi medicul principelui Ştefan Báthory. Astfel îşi încheie Paracelsus amintirile călătoriilor sale făcute pe aceste meleaguri.
Cunoaştem cu toţii că terapeutica medicală modernă se bazează în cea mai mare parte pe biochimie. La începutul secolului al XVI-lea era însă un act de curaj să susţii că laboratorul de chimie poate şi trebuie aliat cu munca zilnică a medicului. „Savanţii” vremii s-au coalizat împotriva lui Paracelsus şi a elevilor săi, taxaţi de medicii oficiali drept semidocţi şi smintiţi periculoşi.
Paracelsus însă nu s-a lăsat înfrânt de aceste adversităţi când mocnite, când făţişe, ci a căutat să concretizeze experienţele şi observaţiile sale în teorii şi metode terapeutice noi, care, în mare parte, mai sunt şi astăzi valabile. Astfel, mercurul, folosit şi astăzi în tratamentul antiluetic (antisifilis) al fazei primare şi secundare a fost studiat în efectele sale şi aplicat pentru prima oară de medicul elveţian. Dealtfel sunt puţine cuceririle terapeutice antisifilitice care să nu fi fost folosite de Paracelsus.
În bolile profesionale, tot el este acela care dă primul alarma, arătând, în studii amănunţite, cum anumite medii viciate ajung, după un timp mai scurt sau mai îndelungat, să intoxice organismul lucrătorilor.
El este autorul unor monografii despre intoxicaţiile cu mercur şi plumb. De asemenea, cercetările făcute în această direcţie au ajuns să-l convingă şi mai mult de calitătile terapeutice ale mercurului asupra sifilisului, tocmai datorită spiritului său de observaţie, dublat de o genială inventivitate şi speculaţie intelectuală.
Adepţii îndărătnici ai conservatorismului medical au întâmpinat cu multă adversitate toate aceste descoperiri revoluţionare la timpul lor. Paracelsus şi-a agravat situaţia la Universitatea din Basel şi prin faptul că ţinea prelegerile în limba germană, aşadar pe înţelesul tuturor şi nu în latineşte, cum era uzul universitar. El nu purta nici veşmântul roşu al tagmei medicale, fiind un om simplu, foarte jovial, plin de dragoste de muncă şi curiozitate ştiinţifică, gata să-i ajut pe suferinzi, dar violent peste măsură când constata că este neîndreptăţit. Neîncrederea în medicii consacraţi l-a determinat dealtfel să refuze depunerea examenului de diplomă şi calificare profesională.
Din aceste motive, Paracelsus se îndepărtează de conservatorismul reacţionar al breslei oficiale a medicilor elveţieni, căutând drumuri noi de afirmare a propriilor sale concepţii, câştigate într-o bogată şi variată experienţă. El s-a folosit din plin şi de cunoştinţele chirurgilor, dispreţuiţi de medicii „adevăraţi”, nefiind influenţat de prejudecăţile epocii.
A declarat că activitatea chirurgilor nu poate fi separată de aceea a medicilor. El îi învaţă pe cei care operează să ţină curate rănile, să se spele cât mai des pe mâini şi să ferească leziunile deschise de „seminţele bolilor”, prefaţând astfel cu secole întregi asepsia modernă.
Mai mult nu ştim despre viaţa lui Paracelsus, de la care au rămas după moartea lui 248 de lucrări tipărite şi 38 de manuscrise voluminoase.
Legendele care circulau despre el în viaţa sa, şi anume că ar fi vraci, nu i-au fost niciodată pe plac. El lupta doar pentru raţionalizarea medicinii, pentru promovarea observaţiei ştiinţifice a cazurilor izolate şi a închegării unor legi valabile în terapeutica diferitelor boli.
Medicii timpului său l-au urât înverşunat şi în 1752, când rămăşiţele lui pământeşti au fost exhumate din cimitirul din Salzburg, spre a fi aşezat într-o biserică, unii au crezut că s-au descoperit pe scheletul marelui elveţian urmele pumnalelor ucigaşe ale foştilor „confraţi”.
Fireşte, adevărul este că Paracelsus a murit la vârsta de 48 de ani, de boală şi de mizerii fizice nenumărate, provocate de pribegia lui peste continent, dar legenda „confraţilor” ucigaşi are un sens moral mult mai dureros decât vârful unor pumnale ascuţite.
La o sută de ani după moarte, Shakespeare îl numeşte pe Paracelsus cel mai mare medic al tuturor timpurilor, iar Goethe se inspiră din figura lui chinuită de căutarea adevărului, pentru plăsmuirea lui Faust.
Ilustrul naturalist italian s-a născut la Bologna, în anul 1522, şi a murit în anul 1605, în același oraș. Urmează studiile superioare la Universitatea din Bologna şi Padova, iar în anul 1553 obține titlul de doc...
